Pe pământul reavăn al Arenelor Romane, în toamna anului 1906, bucureștenii priveau uimiți un spectacol neobișnuit. Douăsprezece secole de la încheierea războaielor daco-romane și patru decenii de domnie a Regelui Carol I erau celebrate printr-o manifestare politico-culturală de mare amploare, însă atenția publicului a fost captivată de un meci demonstrativ de „foot-ball”. Jucătorii Olympiei București își comandaseră șorturile de joc de la Paris, ghetele de la Londra, iar balonul rotund fusese adus special de la Köln. Totul fusese plătit din buzunarul propriu al unor tineri entuziaști care înțelegeau că sportul nu era o simplă distracție duminicală, ci un adevărat crez urban.
Acolo, la Arenele Romane, Olympia primea primul trofeu fotbalistic acordat vreodată pe pământ românesc. Imaginea acelor pionieri înfruntând praful și curiozitatea asistenței rămâne simbolul suprem al unei echipe care a oferit Capitalei primul ei impuls de dragoste pentru jocul cu mingea. Pe terenul improvizat de la Bolta Rece, în apropierea Arcului de Triumf de astăzi, firele de iarbă păstrează simbolic amprenta primilor pași făcuți de fotbalul organizat din București. Olympia a fost matricea din care s-a plămădit identitatea fotbalistică a Capitalei.
Nașterea și rădăcinile
Într-un București aflat la răscrucea dintre parfumul oriental al vechiului târg și rigoarea modernă a Occidentului, ziua de 15 octombrie 1904 a marcat un moment de cotitură. Fondat de un grup cosmopolit alcătuit din tineri străini stabiliți în Micul Paris și câțiva aristocrați români, A.S.C. Olympia București a devenit primul club de fotbal constituit oficial în Capitală.
Sufletul acestei inițiative a fost Mario Gebauer, fost student în Elveția, omul care adusese în România prima minge veritabilă de fotbal încă din anul 1885. Gebauer s-a instalat în funcția de președinte, avându-l alături pe Lazăr Breyer ca secretar și pe Charles Viereck în rolul de căpitan de echipă. Printre fondatori s-au numărat Theodor Davila — fiul dramaturgului Alexandru Davila și nepot al doctorului Carol Davila —, profesorul Ioanide, frații Grünberg, Szalay și Mendel.
Casa echipei a devenit terenul improvizat de la Bolta Rece, o suprafață virană situată pe Șoseaua Kiseleff. Acolo, pionierii își trasau singuri liniile de joc, își reparau singuri echipamentul și își împărțeau sarcinile administrative. Văzând interesul crescând al tineretului local, Gebauer și Breyer au declanșat un proces sistematic de „românizare” a lotului, atrăgând elevi de liceu și studenți bucureșteni pentru a înlocui treptat jucătorii străini din garnitura inițială.
Epoca de aur
Când fotbalul din Vechiul Regat a făcut trecerea de la meciurile amicale la întrecerile structurate, Olympia a fost prima forță care a impus un standard de dominație sportivă. În anul 1909 a luat ființă Cupa Herzog (cunoscută și sub numele de Cupa ASAR sau Cupa de Argint), întrecere oficială asimilată primului campionat național al României. Finanțată de Hans Herzog, competiția aduna la start trei echipe de pionierat: Olympia București, Colentina A.C. București și United Ploiești.
Sub îndrumarea antrenorului Neagu Boerescu, Olympia a cucerit primele două titluri de campioană din istoria țării, în sezoanele 1909-1910 și 1910-1911. Ediția 1910-1911 a fost o demonstrație de eficiență tactică. Competiția s-a desfășurat într-un cadru restrâns, iar arbitrajul a fost asigurat neconvențional chiar de căpitanii echipelor care nu se aflau pe teren în meciul respectiv.
Clasamentul ediției 1910-1911 a Cupei Herzog
| Loc | Echipă | Puncte | Meciuri Jucate | Victorii | Egaluri | Înfrângeri | Goluri Marcate | Goluri Primite | Golaveraj |
| 1 | Olympia București | 5 | 3 | 2 | 1 | 0 | 7 | 3 | 2.33 |
| 2 | United Ploiești | 3 | 3 | 1 | 1 | 1 | 6 | 7 | 0.85 |
| 3 | Colentina București | 0 | 2 | 0 | 0 | 2 | 3 | 6 | 0.50 |
Garnitura de aur a Olympiei îi cuprindea pe Neftzer în poartă, linia defensivă și de mijloc compusă din Winter, Hartman, Charles Viereck, Mario Gebauer, Nicolae Apostolescu, M. Russo, Lazăr Breyer și Cominovici, alături de atacanți precum Theodor Davila, Kemeny, Grünberg, Hart, Niculescu și Bărbulescu. Lor li s-au alăturat ulterior nume sonore ale vieții publice românești, de la marele actor de mai târziu George Vraca, până la Costel Rădulescu, omul care avea să marcheze destinul echipei naționale la primele trei Campionate Mondiale.
Rivalități și identitate
Echipa îmbrăca tricouri în culorile roșu și negru, simbolizând pasiunea și rigoarea primilor aristocrați ai gazonului bucureștean. Prima mare rivalitate din fotbalul Capitalei s-a născut între Olympia și Colentina A.C., o confruntare ce depășea cadrul pur sportiv. Dacă Olympia reprezenta boema intelectuală, tineretul școlar și comunitatea autohtonă în curs de afirmare, Colentina era echipa inginerilor și tehnicienilor britanici de la fabricile textile de la marginea orașului. Pe terenul de la Bolta Rece, duelurile dintre combinațiile tehnice ale „olimpienilor” și stilul atletic, englezesc, al celor de la Colentina atrageau sute de spectatori fascinați. Doamne distinse cu umbrele de soare și domni cu joben împărțeau marginea maidanului cu elevii de liceu, creând prima emulație de galerie din istoria Bucureștiului.
Declinul sau cumpăna
Prima cumpănă majoră a lovit clubul în preajma anului 1915. Entuziasmul primilor ani s-a risipit când o parte dintre jucători au preferat să treacă la jocul de rugby, iar o altă garnitură importantă, în frunte cu secretarul Lazăr Breyer, a ales să plece la rivala Colentina A.C.. Izbucnirea Marelui Război a înghețat complet activitatea fotbalistică din România între 1914 și 1921.
După război, Olympia a renăscut și a participat din 1921 în Campionatul Regional București. În sistemul predivizionat, echipa a mai reușit o singură calificare în faza națională, în sezonul 1927-1928, fiind eliminată în sferturile de finală de Colțea Brașov cu scorul de 1-3. Mutată în 1927 pe stadionul ACSA din cartierul Belu (zona Constructorul), Olympia a devenit o veritabilă pepinieră pentru fotbalul românesc, chiar dacă în sistemul divizionar modern nu a mai atins vârful. A evoluat ulterior în Divizia C (locul 2 în Liga de Sud, 1937-1938) și în Divizia B (locul 5 în Seria a III-a, 1940-1941).
Generațiile de jucători formate pe stadionul ACSA (1925–1946)
| Perioadă | Etapă competițională | Jucători emblematici |
| 1925 – 1937 | Campionatul Regional București | M. Cruțescu, P. Kroner, Em. Kroner, Corneliu Robe, Ilie Subășeanu, Taciuc |
| 1938 – 1944 | Divizia C / Divizia B | Sucitulescu, Valentin Stănescu, Romeo Catană, Panait, Ion Vasile, Aștilean, Gică Nicolae, Gain, Fabian, C. Rădulescu-„Jumate”, Cornel Simionescu |
| 1944 – 1946 | Perioada postbelică (Olympia-Rhein) | Ion Voinescu (Voinescu I), Nicolae Voinescu (Voinescu II), Alexandru Ene, Valeriu Călinoiu, Constantin Titi Popescu, Ciocea, frații Medrea, Gheorghiu, Andreescu, Jipa |
Gruparea de la ACSA a trimis jucători și la echipa națională, patru fotbaliști bifând selecții sub tricoul Olympiei: Cornel Robe (7 selecții), Ilie Subășeanu (2 selecții, 1 gol), Hans Paulini (1 selecție) și Radu Niculescu (1 selecție). Tot pe pământul de la ACSA s-a format legendarul portar Ion Voinescu, alături de nume precum Valentin Stănescu, Alexandru Ene și Valeriu Călinoiu. După al Doilea Război Mondial, echipa a activat scurt timp în campionatul districtual sub numele de Olympia-Rhein, înainte de a se desființa definitiv în anul 1946.
Contraargument
Analizată la rece, povestea gloriei Olympiei București ridică o întrebare legitimă: au fost oare cele două titluri de campioană din 1910 și 1911 rezultatul unei excelențe sportive absolute sau doar triumful nostalgiei într-o întrecere embrionară?
Criticii pot arăta că noul campionat număra doar trei formații, că se jucau doar câteva meciuri pe an și că regulile de organizare erau sumare, arbitrajul fiind lăsat în seama căpitanilor echipelor adverse. În plus, mulți dintre jucători tratau meciurile ca pe simple partide de agrement. Cu toate acestea, reducerea trofeelor Olympiei la un simplu episod boem ignoră contextul epocii. Fără curajul lui Gebauer și Breyer de a construi o structură din nimic, fără sacrificiul financiar de a aduce echipamente din străinătate și fără perseverența de a româniza lotul, fotbalul bucureștean nu ar fi avut o temelie. Gloria Olympiei stă în rolul său istoric de deschizător de drumuri.
Situația actuală
Echipa de fotbal A.S.C. Olympia București, fondată în 1904, nu mai există în spațiul competițional din anul 1946, momentul desființării sale definitive.
În contemporaneitate, numele de Olimpia București este purtat de Clubul Sportiv de stat din Șoseaua Iancului nr. 128A, fondat în aprilie 1948 sub denumirea de Flamura Roșie. Această instituție publică polisportivă obține performanțe deosebite la ramuri precum înot, atletism, kaiac-kanoe sau judo, dar nu este o continuatoare a vechiului club de fotbal fondat de Mario Gebauer. Vechea Olympia rămâne astfel un club mitic, prezent exclusiv în paginile de istorie ale sportului rege.
Concluzie
Olympia București reprezintă secunda zero a pasiunii noastre colective. De la primul balon adus în geamantan de Mario Gebauer din Elveția până la primul trofeu înmânat la Arenele Romane, Olympia a demonstrat că fotbalul poate deveni limbajul comun al unui oraș.
Pe maidanul de la Bolta Rece s-a plămăduit identitatea sportivă a Capitalei. Chiar dacă clubul s-a stins în vârtejul istoriei postbelice, fiecare fluier de start tras pe stadioanele Bucureștiului poartă în el un ecou îndepărtat din pașii pionierilor roș-negri.
