Numele lui este Josef Posipal – iar pentru majoritatea românilor, acest nume nu spune nimic. Nu apare în istoria fotbalului românesc, nu l-am văzut în tricoul naționalei, nu-l regăsim în vreo poveste TV cu titluri și trofee autohtone. Și totuși, este singurul român care a câștigat Cupa Mondială la fotbal. Nu cu România, desigur, ci cu Germania, într-o vreme în care războiul lăsa în urmă ruine, dar fotbalul reconstruia încrederea în viitor.
Născut la Lugoj, pe 20 iunie 1927, Josef Posipal a venit pe lume într-o familie de șvabi bănățeni, minoritate germană prezentă de secole în România. Primele sale cuvinte au fost în limba germană, dar terenurile pe care a alergat copil fiind au fost românești. A trăit o copilărie într-un oraș mic, cu oameni simpli, până când contextul istoric avea să-l poarte dincolo de granițe, într-o țară care avea să-l transforme într-un campion mondial.
Posipal nu a fost doar un fotbalist. A fost un simbol al unei Europe care se transforma, în care milioane de oameni își schimbau țările, identitățile, destinele. De la Lugoj, un copil român cu sânge german avea să ajungă în vestul Germaniei postbelice, unde urma să îmbrace tricoul naționalei lui Sepp Herberger și să fie titular în una dintre cele mai dramatice finale din istorie – cea din 1954, la Berna, în fața Ungariei lui Puskás.
Într-o epocă în care mingea era grea, ghetele rigide, iar fotbalul se juca cu inima, Josef Posipal a devenit un erou discret. Nu era vedeta echipei, dar fără el, acel „miracol german” n-ar fi fost posibil. Fundaș central solid, cerebral și devotat, a devenit o piesă de bază într-o echipă care a rescris destinul unei națiuni.
Dar poate cel mai interesant este faptul că rădăcinile lui Posipal rămân ignorate în România, deși locul său de naștere apare clar în toate arhivele FIFA și DFB: Lugoj, România. Povestea lui merită spusă nu doar pentru performanța sportivă, ci și pentru că e o fereastră deschisă către o perioadă în care identitatea era un lucru fluid, iar talentul putea construi poduri între lumi.
Acesta este Josef Posipal: un român care a devenit campion mondial pentru Germania. Și poate, e timpul să-l cunoaștem mai bine.
Copilăria în Banat și plecarea spre Germania – începuturile necunoscute ale unui campion mondial
Josef Posipal s-a născut pe 20 iunie 1927, în Lugoj, un oraș liniștit din inima Banatului românesc. A fost crescut într-o familie de etnici germani (șvabi bănățeni), o comunitate care trăia de generații întregi pe teritoriul României. În acea vreme, Banatul era un mozaic etnic fascinant: români, maghiari, germani, sârbi – toți conviețuiau sub umbrela unei lumi în care tradițiile se împleteau discret.
Micul „Sepp”, a copilărit într-un cartier modest al Lugojului, pe ulițe unde mingea era făcută din cârpe și fotbalul era, mai degrabă, o formă de evadare decât o șansă la glorie. Încă de mic se remarca printr-o maturitate ciudată pentru vârsta lui, o seriozitate pe care mulți o considerau precoce, dar care avea să-l definească toată viața.
Fotbalul l-a prins repede. Nu exista o academie, nu existau mingi omologate, dar exista dorința. La școală, toți știau că Josef nu fuge de lecții, dar fuge mereu după mingi. Juca pe unde apuca, cu cine apuca – dar întotdeauna cu o intensitate rar întâlnită pentru un copil de 10-12 ani. Se vorbea despre el ca despre „copilul neamț care lovește mingea ca un bărbat”. Dar nimeni nu bănuia ce avea să urmeze.
Războiul schimbă totul
Anii ’30 și începutul anilor ’40 au fost marcați de o lume în schimbare. România era prinsă între alianțe fragile și granițe instabile, iar odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, mii de familii de șvabi au început să se replieze spre Germania. Printre ele, și familia Posipal.
Motivațiile au fost amestecate – teama de persecuții, presiuni politice, dar și promisiunile unei vieți „mai sigure” în Reichul în expansiune. Pentru Josef, mutarea a fost un ruptură bruscă: dintr-un orășel liniștit din România, ajungea într-un imperiu în flăcări. Avea doar 14 ani.
Ajuns în Germania, fără să știe bine limba „oficială”, fără prieteni, fără repere, Josef a făcut ceea ce știa cel mai bine: a jucat fotbal. La început, pe maidanele de lângă Hamburg, unde familia s-a stabilit. Apoi, într-un cadru organizat, unde talentul său a fost remarcat imediat.
Primii pași în fotbalul german
După război, Germania era în ruine, dar fotbalul – așa cum avea să se întâmple și în România – devenise o formă de vindecare colectivă. În acest context, tânărul Posipal, deja format fizic, muncitor și inteligent, avea toate calitățile pentru a urca rapid în ierarhia locală.
A debutat la echipa SV Linden 07, apoi a fost transferat la Arminia Hannover, iar în 1949 a făcut marele pas la Hamburger SV, unul dintre cele mai importante cluburi ale vremii. Acolo și-a stabilit identitatea de jucător: fundaș central sobru, fără excese tehnice, dar cu un simț extraordinar al anticipării și o dedicare totală față de echipă.
Dar mai presus de orice, era văzut ca un om disciplinat, liniștit și cerebral. Genul de jucător pe care antrenorii îl adoră, iar colegii se simt mai în siguranță când îl au lângă ei.
Miracolul de la Berna – apogeul unui român uitat
Anul 1954. Europa încă își linge rănile lăsate de război, iar Germania e o țară împărțită și în mare parte izolată politic. Cu toate acestea, în Elveția, la Cupa Mondială, selecționata Germaniei de Vest scrie o poveste incredibilă – o poveste care îl are în prim-plan și pe Josef Posipal, băiatul născut la Lugoj.
Finala de la Berna: Germania – Ungaria 3-2
4 iulie 1954, Stadionul Wankdorf din Berna, Elveția. Ploaie, noroi, emoții. În fața a 60.000 de spectatori, se joacă cea mai importantă finală de până atunci din istoria Cupei Mondiale.
Pe o parte, Germania de Vest – o echipă solidă, muncitoare, dar fără vedete internaționale. Pe cealaltă parte, Ungaria magică: o echipă care nu pierduse de patru ani, care zdrobise Anglia cu 6-3 la Londra și care îi bătuse pe nemți cu 8-3 în grupe. Favoriți? Evident, ungurii.
Dar ceea ce avea să urmeze era o lecție de voință.
Josef Posipal, stâlpul din linia defensivă
În acea finală, Josef Posipal a fost titular ca fundaș central, parte dintr-o apărare improvizată și criticată în presa vremii. Dar Posipal, cu sângele rece specific germanilor și calmul său aproape robotic, a fost poate cel mai eficient om din defensiva condusă de antrenorul Sepp Herberger.
Responsabilitatea lui principală? Să-l oprească pe Sandor Kocsis, atacantul care marcase 11 goluri în turneu. Și a făcut-o. Posipal a fost peste tot – la cap, la deposedare, la marcaj, la organizare. N-a fost spectacol, dar a fost perfecțiune tactică.
Chiar dacă Ungaria a condus cu 2-0 după 8 minute (goluri Puskás și Czibor), nemții nu au clacat. Din contra – s-au agățat de fiecare metru de teren, iar Fritz Walter și compania au egalat rapid, apoi au preluat conducerea în minutul 84, prin Helmut Rahn.
Miracolul care a renăscut o națiune
Germania de Vest a câștigat cu 3-2, iar comentatorii au început să vorbească despre un „miracol”. Nu doar sportiv, ci și moral, identitar. O țară umilită în război, acuzată, dezmembrată – își regăsea mândria printr-un meci de fotbal.
Iar în acel miracol, în acea renaștere, a fost și Josef Posipal – românul. Fără să știe, devenea parte dintr-o legendă care avea să inspire generații.
Ecouri după meci: Erou în Germania, necunoscut în România
În Germania, Posipal a fost elogiat. Ziarele din Hamburg și din toată țara îl numeau „inima tăcută a defensivei”, iar Herberger l-a descris drept „jucătorul ideal pentru a calma o furtună”.
În România însă, tăcere. Numele său nu a apărut în ziarele vremii. Poate din cauza contextului politic – era cetățean vest-german, jucase pentru „inamicul ideologic” – sau poate pur și simplu pentru că fusese uitat, deși în certificatul de naștere scria clar: Lugoj, România.
Ce înseamnă să fii român?
Este o întrebare pe care povestea lui Posipal o ridică fără să o rostească. El nu a jucat niciodată pentru România. Nu a evoluat în fotbalul nostru, nu a fost prezent în presa noastră, nu a apărut în analizele FRF.
Și totuși, s-a născut aici. A copilărit pe străzile noastre. A vorbit limba noastră. A dus cu el o parte din Banat în fiecare meci, în fiecare deposedare, în fiecare duel aerian.
Poate că n-a fost „român” în sens administrativ sau sportiv. Dar în sensul profund, uman, Josef Posipal a fost unul dintre ai noștri.
E timpul să-l redescoperim.
